Pagina 37


Ieri, eu, o carte și o lista lungă de amintiri păstrate la căpătâiul pătuțului din vechea și eterna cameră a copilăriei. Prin paginile galbene încă îți mai poți împiedica privirea-n petele de cerneala sărată. Mai vechi, mai noi, cu margini zbuciumate sau înmuiate în iubire. Unile scrise pe întuneric, într-un colt știut doar de lumina lunii. Altele, scrise în miez de vara la umbra unui cireș. Pagina 37 miroase a iarna primăvăratica (amestecul ăla de zăpadă proaspătă însiropată în ghiocei), cu un colț îndoiat parcă cu o copilărie-două în urmă...
Încep a citi în vocea-mi de odinioară, în șoaptă:

"Azi am lăsat ultimul mesaj pe banca din spate, nu știu dacă îl vei citi de data aceasta, știu cert ca nu mai e loc de un răspuns. Nu mai aștept decât un nimic servit decuseara, înainte de somn. De mâine vom fi doi străini, eu de demult, tu... speram niciodată. Să știi, nu voi mai da răspuns zâmbetelor tale iar privirile noastre nu se vor mai intersecta vreodată. Vom fi două drepte paralele... cu un întreg univers interpus între ele. Spre seară, am mai prins la curaj și am ars toate amintirile noastre (mai puțin pagina aceasta). Am actualizat lista mea de chestii existențiale (i.e. a se înțelege planul meu în 5 pași de a cuceri lumea, duh o lume fără ea se poate cuceri în 4...). Eee, acum nu îmi rămâne decât sa ma uit la filme pana adorm și să mănânc ciocolate "bucuroase". Ma aștept mâine sa fie o zi cu soare, finalul unei ere îmi zic, un fel de jurassic la a cărui final au dispărut un altfel de dinozauri. Ma voi plimba prin razele lui precum o frunza căzută în mare iar când va ajunge la zenit îmi voi cauta pisică și pentru prima oara ne vom arunca in nisip și aștepta să vină seara. Apoi la fel și a doua zi, că de mâine, împreună cu alți năstrușnici vom da viață sălilor de clasă. Las pixul pe masa, am murdărit foaia destul pentru o seară și nu aș vrea să las patul sa mă aștepte iară. Nu vreau sa îl învăț și pe el definiția singurătății, el e așa de moale și dulceee. Aaaaah... Cerul mi se așterne pe pleoape... "

Ochii îmi sunt grei ca odinioară dar foaia măcar și-a recapăt demnitatea și a renunțat la a mai purta un colț îndoiat, nu mai e șic. Mi-au șoptit salcâmii ca ai fi crezut ca unele din mesaje, acțiuni sau zâmbete ar fi fost în al tău nume luni bune după. Aș vreau eu, ar fi fost mai simplu.
Dar acum, peste ani, înțeleg, chiar și înainte, chiar și atunci când bilețelele primeau răspunsuri de zeci de ori pe zi iar buzele noastre dansau pe ritmuri olimpiene, chiar și atunci... nu a fost niciodată vorba despre tine. Eram un mic eu ce încerca să împace marea cu cerul.
Azi, eu, o carte...