Emotii vechi, reflexii noi


Azi se fac 8 ani din vremea când trebuia să mă apuc de scris asta. Dar na, atunci copilul lăuntric nu mă avea încă pe mine și nu avea cine da voce sau formă zbuciumărilor sale. Astăzi, scriu cu penița înmuiată în dorul colectat de el, care e un fel de mare neagră în care peștii, soarele si păsările au uitat să mai vină. E apă în schimb din plin, și e cel puțin la fel de sărată. Încep să înțeleg de altfel de ce îmi plăceau atunci atât de mult dulciurile și culmea nici că reușeam să pun vre-un kilogram pe mine - sufletul consuma toate caloriile.
El, un eu tânăr, își petrecea pauzele pe banca de langă geam amplasată strategic încât să ofere o privire de ansamblu atât pe hol cât și în curte. Un loc ideal pentru cei ce încearcă a desena zborul păsărilor făra cele din urmă. Aici, prindeau contur cele mai faine și siropoase discuții din care se nășteau serile de poveste luminate de un foc de tabără. Dar mai ales anume aici fetele și băieții făceau schimb de priviri care se metamorfozau în biletele presărate cu inimioare în timpul orelor de mate - o alternativă viabilă la rezolvatul integralelor desenate pe tablă.
În una din zile, când se taie de luna martie, o umbră se interpune între mine și soare, și lume și... și tot. Eram prea mic ca să înțeleg ce se întâmplă, și prea mare pentru a putea să mă cred că nu știu acum. Am ridicat privirea, dat formă umbrei și făcut loc tăcerii. Ea, stătea în fața razelor de soare, luminându-le. Razele treceau ușor, despicându-se în firele ei de păr ce curgeau peste umeri. Doi ochi, de culoarea fericirii se mișcau iscoditor către mine. Am facut un pas: Bună! Și bună a fost acea zi... annalele istorice așa și o vor trece, și-nca cu litere aurii!
În acele momente când iți zâmbește inocent sau te cuprinde în reflexia ochilor... asta daca ești unul din norocoși, iai acele ceasornicului de mână și le rogi să tacă. Asta dacă...
Totul sa stins repede însă, precum se stinge lumina într-o noapte artică și nu se mai văd decât sclipirile urșilor polari în care se reflectă cerul... Mi-am zis mereu că poate dacă... sau dacă poate? Finalul era însă cert, era soarta morbidă a unei plante născute în deșert, când cerul din greșeală suspinase a ploaie. De vină eram eu, banca de lângă geam și mai ales totul. Jucasem zaruri cu universul, fără să vin cu regulile mele, de acasă. Poate trebuia să ii zic sa rămână, pe bancă, lângă mine, când se suna de lecție.